Viitor

•Septembrie 14, 2013 • Lasă un comentariu

Încurajat de zâmbetul ei, bărbatul prinse curaj și i-a propus să petreacă împreuna cu el câteva ore. Ea, neștiind ce să creadă, ezită să răspundă. Însă un sentiment ciudat nu-i da pace. Era ca și cum îl știa de mult timp, de o viață sau chiar mai multe. Îl cunoștea, deși nu-l mai văzuse niciodată, îi știa glasul, deși nu-l mai auzise vorbind pană atunci. În ochii lui își recunoștea sufletul.

“Bine, așa să fie.”

Aceasta a continuat, ei s-a întâlnit iar și iar, fiind amândoi uimiți de cât de bine se ghicesc unul pe celălalt. Până când într-o seara el îndrăzni șovăitor să-i fure un sărut. Femeia fremătă în momentul in care gura lui se izbi ușor de ai ei. Era ca și cum avea iar șaisprezece ani: un mare gol in piept și nu-și mai putea controla respirația. Erau invidiați de toți prietenii, într-un mod bun desigur, căci erau împliniți unul lângă celălalt.

Însă pentru viață, iubirea lor nu a contat deloc.

Într-o seara, pe când se întorcea de la locul de muncă unde lucrase în schimb de noapte, a fost atacat de un bărbat ce voia să-l jefuiască. Ironia a fost nu a găsit decât doi lei, banii pentru pâinea ce avea să o cumpere. A sfârșit întins pe asfaltul dur si rece. Dar lui nu ii era frig, nu. Nu simțea durerea căci nu putea vedea decât chipul ei, fapt ce-i oferi liniște. Cu un ultim efort încerca sa ajungă la telefonul din buzunarul gecii, dar nu era acolo. „Trebuie sa-l fi lua si pe acesta. Dar nu doream decât sa-i mai aud vocea încă odată…” gândi el trist. Simțea cum se desprinde ușor de viață, de el, însă nu și de ea. Ea era acolo, îl ținea de mână și îi zâmbea cald.

“Hei, nu fi trist. Nu voi pleca de lângă tine. Somn ușor…” A ridicat mâna pentru a-i putea mângâia chipul, însă ea dispăru imediat.  Privi felinarul ce lumina strada și-și dădu seama cum sclipirea lui devine din ce in ce mai vagă, mai rece.  Închise ochii încet, chiar in momentul în care primul fulg de nea lovi pământul.

Anunțuri

Trei zile

•Iulie 26, 2013 • Lasă un comentariu

„Dar cum să-l las? Cum aș putea face asta vreodată? Da, știu că a plecat și a dorit a ne uita, știu că s-a făcut nevăzut dar este totuși parte din mine și din voi toți…” Dar nu m-au ascultat, ci în schimb mi-au dat de ales: mă întorc acasă cu ei sau rămân uitată acolo, în Lumea umbrelor negre, dându-mi trei zile pentru a mă hotărî. Trei zile, cum să-mi decid soarta doar în trei zile? Dar mai important, cum sa iau o decizie ce-i poate compromite sau salva viitorul într-un timp asemenea de scurt? “Bune” le-am zis. “Așa să fie. Trei zile.”

Ce puteam face? Doream a-l scoate din universul lui sumbru, dar dacă nu reușeam? Dacă aș fi dat greș, aș fi înrăutățit situația și aș fi rămas acolo, un suflet alb pierdut printre cele negre? Și așa, încet-încet m-aș fi transformat într-o umbră cu fața lividă, cu cercuri mari, negre în jurul ochilor, cu buzele supte si vineți. Pielea mi s-ar subția și s-ar strânge, lăsând în urmă conturul deformat al oaselor. M-aș transforma într-un străin pentru mine și pentru cei din jur, pentru oamenii pe care nu vreau să-i dezamăgesc și să-i părăsesc.

Indecizii, durere, agonie… Mă durea tot corpul ca și cum o mie de bice cu țepi mi-ar fi străpuns pielea. Puteam simți până și mirosul sângelui, modul în care micile șiroaie îmi brăzdau spatele alunecând încet, prelungind chinul sufletului meu. Ce aveam a face? Se merită într-adevăr a sacrifica un suflet pentru a salva un altul? M-aș fi sinucis pentru a-l elibera? Fără a-mi da seama, o lacrimă îmi apăru în colțul ochiului, alunecă apoi pe obraz până căzu pe pământ. Uitasem cât de repede cedez sub presiune, uitasem cât de ușor încep a plânge, uitasem de mine.  M-am ridicat încet, dar simțeam frica oprindu-mă din a face vreun pas în orice direcție. Tot ce puteam simți era frigul crâncen, tot ce puteam vedea era întunericul ce mă înconjura. M-am prăbușit la pământ inconștientă, simțind o presiune mare pe piept ca și cum oasele mele se rupeau asemenea unei crengi uscate sub greutatea unui trup.

A doua zi, am continuat a sta întinsă, cu aceleași gânduri obsedându-mi minte. Apoi am început a mă gândi că voi răci dacă voi continua a asta pe pământul rece. Gânduri stupide într-o situație ca acesta, gânduri ale copilului ce am fost odată când el era încă lângă mine. Dar în furtuna ce m-a acaparat în ultimele două zile l-am uitat. Cum să mi-l amintesc când el stătea în același loc, privindu-mă pentru prima dată de când i-am vorbit. Iar în ochii lui se vedea resemnarea la o viață de mizerie, o viață în care era condamnat să nu-și găsească iubirea, o viață în  care nu va fi acceptat nici de cea care ni l-a luat.

Doar atunci am știut ce trebuia să fac. Și, chiar în zorii celei de-a treia zi ei s-au întors. “Voi rămâne. Îl voi scoate de aici. Dacă mă întorc cu voi sunt sigură că voi sfârși ca el, exilată la prima greșeală. Îl iubesc prea mult pentru a-l lăsa aici. Voi găsi o cale pentru a-l elibera.  ” Îmi promisesem să nu mai las pe nimeni în urmă niciodată. Și aveam de gând să-mi țin promisiunea.

 

Vis în doi

•Iulie 4, 2013 • Lasă un comentariu

Am visat aseară, unul dintre puținele vise pe care mi le pot aminti. Dar nu, nu a fost un coșmar, a fost un vis frumos. Așa de frumos încât nu putea fi decât un vis, desigur.

Am alunecat încet în cele mai ascunse colțuri ale minții și aici am descoperit o lume nouă. O lume în care, să zicem că eram o prințesă ce-mi așteptam prințul pe cal alb. Dar nu mi-a plăcut acest vis, așa că am încercat a deschide altă ușă…

Era întuneric beznă și nu putem vedea nimic. Tot ce simțea era pământul înghețat de sub picioarele-mi dezgolite, vântul rece ce-mi ciufulea părul și… încă ceva: mâna lui ce o ținea strâns pe a mea. Dar cine era el? Chiar și în întuneric îi puteam distinge chipul, îi puteam recunoaște bătăile inimii, îi puteam simți respirația sacadată. Cum să nu-l recunosc pe el, cel ca mă ținea mereu de mână când îmi era frică?

Dar acum, întunericul pare a se transforma în lumina mult așteptată, lăsând la vedere rochia de satin alb cu care eram îmbrăcată, picioarele noastre desculți și ochii lui albaștri. Sus pe cer nu era soare, doar nori grei, plumburii din care încet-încet cădeau mici mărgăritare. Era frig, dar mâna lui o încălzea pe a mea, dându-mi speranță. Am pășit sfios alături de el în prima zăpadă ce cădea năucitor de repede. Fulgi pufoși și mari se ascundeau în părul meu despletit. Cu o mișcare blândă, el mi-l ciufuli pentru a-i arunca în aer. Mă privi preț de câteva secunde apoi continuă să meargă. În spatele nostru se puteau zări copacii grei de ninsoare ce-și arcuiau crengile până aproape de pământ. Ușor, au început să se piardă in puzderia de fluturi albi ce ne înconjurau și pe noi.

Deodată se opri ca rătăcit și se uită speriat în jur. „Acum ce facem?”l-am întrebat. S-a întors ușor spre mine și a început să se joace cu o șuviță din părul meu blond.”Vom fi bine.” Se apropie încet și-și sfărmă gura de a mea. Un sărut și o îmbrățișare caldă… M-a ridicat în brațe și a continuat să meargă desculți, prin ninsoare.

Liniștea

•Iulie 4, 2013 • Lasă un comentariu

 Nu am mai spun nimic, cuvintele ce-mi alunecau prin minte erau prea vagi pentru a înțelege ce se întâmpla cu mine. Cum e posibil să mă uite? Nu eram un orișicine pentru el. Ce s-a schimbat? “Chiar nu-ți amintești de mine?”

Liniște……… O liniște sfâșietoare. Îi priveam  ochii dar erau goi, fără expresie, ca și cum s-ar fi uita prin mine, ca și cum aș fi transparentă. În acel moment ceva s-a spart în mine, dar fără zgomot. Însă puteam simți o durere surdă, chinuitoare. Acele cuvinte,  „Cine ești?”, îmi cântau în minte ca sunetul ploii toamna, lovindu-se de copacii uscați. Furia….. era de  nedescris. Cum putea spune asta?

„Cine te crezi? După cum vezi, ești mort pentru toți ceilalți, mai puțin pentru mine. Și acum mă întrebi cine sunt? Mă obligi să le dau dreptate și Dumnezeu știe cât de mult nu vreau să fac asta! Ridică-te!  ” . Mă uitam la el uluită iar indiferența lui mă durea. Mă privea calm, la fel cum privești un străin ce trece pe lângă tine pentru prima oară și pe care îl vei uita în următorul moment . Păru-i negru îi acoperea fruntea și-i ajungea până la ochi. M-am aplecat ușor pentru a-i îndepărta câteva șuvițe, pentru a-l putea privi mai bine, pentru a-l obliga să mă privească în ochi. Avea o mină tristă. Nu-l mai văzusem niciodată atât de dărâmat.

A plecat repede capul,  însă i-am cuprins fața nu mâinile și astfel ochii lui au fost obligați să-i întâlnească pe ai mei.”Mă recunoști acum?” Simțeam cum sângele îmi urcă în obrajii udați de lacrimile fierbinți. Zâmbeam, crezând că în sfârșit își va da seama cine sunt, crezând că se va întoarce acasă cu mine și că va uita de tot ce a fost. În sinea mea, eram salvată căci putea jura că mă va strânge tare la piept și nu-i va mai da drumul. Îmi ziceam că mi-am recâștigat fratele. Ha…ce copil prost am fost să cred acestea.

Îi așteptam reacția, dar acesta nu a venit. Liniștea…. era sfâșietoare.

„Lasă-l,”mi-au zis ceilalți. „Lasă-l să-și trăiască minciuna. Oricum e temporară.”

Povestea unui suflet

•Iulie 1, 2013 • Lasă un comentariu

Și uite-l: stă acolo fără ca nimeni să-l vadă. Și de aici, de unde sunt eu, pare că praful deja l-a acoperit.  Dar ce face? De ce încă nimeni nu l-a observat,doar nu e invizibil. Sau este? Atunci, de ce doar eu îl pot vedea? Chiar dacă e învechit, mi-l amintesc bine. Doar cu el am crescut și am învățat, cu el am urât și am iubit…

Dar pot jura că nu mă mai ține minte. A plecat când încă mai însemna ceva pentru mine, când  îmi era frate iar eu îi eram soră. Și tot ce a făcut a fost pentru el, pentru a-i fi mai bine. Dar în încercarea lui de a supraviețui, a fost prins. A fost sedus, orbit crezând că ceea ce simte e iubire și, fericit că a găsit ceea ce gândea că-i va da veșnicia, a rămas acolo. Nu s-a mai întors acasă:s-a pierdut și nu a mai știut de nimeni de aici. Tot din jurul lui îi zicea să plece dar el a ignorat.

Inițial, a pornit pe un drum bun dar a fost atras de mirajul unei femei frumoase ce i-a ieșit in cale. Și din momentul în care s-au mutat împreuna, totul s-a răzvrătit împotriva lor, împotriva lui. Până și casa în care locuiau a urât-o. A adus asupra ei trecutu-i dar asta nu a speriat-o căci ea era mai puternică. Astfel, ascultând de ea mereu, el a devenit un fiu risipitor ce a cheltuit dragostea noastră. I s-au dat doi copii și au fost lăsați singuri. A îndurat imposibilul când nimeni nu putea să-i fie aproape și când nimeni nu-i dădea nicio șansă.  A muncit, a plâns, a trudit, și-a sfărmat trupul sub greutăți prea mari pentru el. A chinuit prea mult…. Și pentru ce? Pentru ea? Sunt sigură ca nu merită efortul. Nu a făcut nimic pentru a-l merita pe el. Pentru copiii ce credea că sunt ai lui, pentru ca măcar lor să le fie bine.

A trecut atât de mult timp de atunci iar el încă nu s-a trezit, nu total. Cred însă că și-a dat seama de unele aspecte dar acum este prea târziu.

 Și până la urmă, de ce s-au întâmplat toate acestea? A fost prins de o vrăjitoare ce acum nu vrea sa-l mai lase. Dar sufletul lui, unde este? Și uite-l: stă acolo fără ca nimeni să-l vadă. Și de aici, de unde sunt eu, pare că praful deja l-a acoperit.

 Mă uit in jur: ceilalți nu par a-l vedea. Mă îndrept spre el… “Oprește-te!”, mi-a șoptit. “Cine ești? Nu contează asta, dacă te apropii, te va vedea!”.M-am oprit ca și cum m-ar fi înjunghiat în spate. “Chiar nu-ți amintești de mine?”

O declarație de război

•Iunie 24, 2013 • Lasă un comentariu

A trecut prea mult timp de când nu am mai scris, poate prea mult timp. Vreme in care am câștigat prieteni pe care apoi i-am pierdut, vreme in care multe s-au schimbat, inclusiv eu. Nu mai sunt aceeași, cu acele vise de copil temător și nehotărât.

E ciudat să am senzația aceasta din nou. Dar e și plăcut. Mă enervează tot ce simt acum, vreau sa dispară, vreau să-mi revin. Vreau… haa, vreau prea multe. Nu pot transforma X-ul in Y, oricât m-as strădui. Doar am mai încercat asta odată, am mai avut o inițiativă de acest gen, de ce nu aș avea-o și acum? Știu regulile ecuației acum, sper sa nu o greșesc si pe acesta. Poate acum X va fie egal cu Y. HaHa, ar fi ceva. Daca mă gândesc bine, ar fi pentru prima oara când aș rezolva ceva corect. Doar timpul îmi va spune daca am făcut înmulțirile in ordinea care trebuia. Până atunci, nu-mi rămâne decât să omor și să fiu omorâtă cu scurte cuvinte si scuze inventate, de genul „ups… am uitat de cealaltă cerință,” sau „am fost prea obosit sa o mai fac si pe aceea”.

Poate își va da seama că ceva lipsește si poate ca atunci își va aminti. Sau poate voi fi lăsată sa ruginesc, uitată într-un colț. Oare e același lucru pentru ……. unii? Chiar e amuzant și mă pufnește râsul pentru că am făcut din aceasta o gluma proastă. Dar de ce să plâng când pot râde? De ce să sufăr  când pot lua totul ca atare și să mă prefac că nu înțeleg? De ce să arăt că am că m-am schimbat când pot spune că sunt la fel ca întotdeauna? Sună bine, mă întreb cum se va sfârși totul și cine își va da seama de jocul meu. Mă întreb dacă își va da seama da jocul meu.

Și totuși, de ce scriu asta? Pentru că am din nou un motiv. Nu știu cât de bun este, dar m-a făcut deja să mă simt mult mai bine. Ce este acesta? O declarație de război.

Inger si Demon

•Februarie 17, 2011 • Lasă un comentariu

Mi-e din ce in ce mai greu sa ma prefac… sa rezist presiunii ce ma apasa pe piept…. sa nu ii raspund sau sa o fac sa dispara. Nu o mai pot inabusi. Simt ca inauntrul meu striga doua voci furioase, ce tuna de fiecare data cand ma prabusesc: un inger si un demon. Ma fac sa cred ca durerea a fost doar un vis urat, sau ca a fost prea reala. Pot fi ca o pasare usoara ce taie cerul la apus lasandu-l sangerand… sau ca jarul mocnind.

De ce mi se intampla toate astea?

De ce atunci cand se intampla lacrimi alearga pe obraz si, in timp ce stau cu privirea fixata spre orizont, parca ma pierd in infinitatea lui?

… privesc cum lumina dispare incet, totul devenind intuneric iar pe cer apare o unbra vaga de lumina. Vantul ravaseste crengile subtiri ale copacilor… E ca si cum as fi acol afara, in mijlocul acelei nebunii negre ce imi da fiori dar totusi… e ceva ce imi place in asta…  ceva ce ma atrage. Pasesc incet pragul de lemn ce ma desparte de infinitul negru. Pamantul de sub talpile mele e inghetat. Un fior rece imi strabate corpul si, prefacandu-ma ca nu s-a intamplat nimic, mai fac un pas. Fara a mai schita vreun gest, imi ridic privirea spre cer: raza abia zarita de lumina disparuse, prefacanad totul intr-un tablou pictat cu smoala.

Inger sau demon? Ce era soapta care-mi canta acum?  Ce imi zicea? Nu doream sa deslusesc acele cuvinte dulci ce-mi starneau amintiri amare: incercam sa le opresc sa-mi mai curga prin fata ochilor. I-am inchis, dar erau tot acolo; le simtiam furia ce ma poseda incet-incet. Am deschis ochii, sperand ca acum sa pot vedea sclipire argintie care, cu putin timp in urma se prefacuse in uitare. Dar nu era acolo. Insa era ceva ce cobora din inalturi: un fulg de nea. Am rasuflat greu si, impotriva vointei mele, am inceput sa zambesc si sa fac mici piruete sub ploaia micilor fiinte reci.

Era ingerul ce ma arunca in al 9-lea cer si demonul ce ma ingropa in uitare.